Cosul este gol
Amintiri din Seminarul Central Bucuresti: 1904-1912 | Nichifor Crainic
Conectează-te ca să te putem notifica când primești un răspuns
„Seminarul Central... Scoala aceasta a fost miracolul vietii mele. Eram copil cand i-am vazut intaia oara vasta cladire rosie asezata pe dealul Filaretului, ca o cetate dominand Capitala, ca un avant-post al lumii rurale in nazuinta de a cuceri orasul prin puterea spiritului. Tata ma adusese sa vad targul Mosilor si cum, la intoarcere spre sat, urcam pe bulevardul Maria, el inalta codia biciului spre palatul imens ce stralucea in apusul soarelui de Mai:- Aici vreau sa te dau eu la invatatura. Suntem saraci lipiti pamantului, dar nu face nimic. Cine stie carte da concurs si capata bursa de stat.M-am uitat dupa codia biciului si mi s-a facut parul maciuca. Seminarul Central mi se parea de mii de ori mai mare decat sarmana noastra casuta de la Bulbucata. Gandul ca as putea eu vreodata sa intru in palatul acesta, ma ametea. Si-mi placea sa cred mai degraba ca bietul tata a fost pacalit de vreun cotcar de la oras.Si totusi asa era sa fie. In 1904, cand am fost adus sa-mi incerc norocul, eram unul dintre cei sapte sute cincizeci de copii concurenti adunati din Muntenia, Oltenia si Macedonia sa luam cu asalt cele 45 de locuri ale clasei intaia, dintre care numai 17 burse. Oricine isi poate inchipui din aceste cifre prestigiul si puterea de atractie a scolii acesteia in suflarea taraneasca. Nu cred sa fie alta mai populara in toata Romania.Din respect pentru ea m-am incaltat intaia oara cu ghete inca de la bariera Rahovei. Numarul concurentilor insa, baietasi aproape toti mai bine imbracati decat mine, imi taia curajul. Genialul meu invatator d. Constantin Spanesteanu, care venise sa ma ocroteasca pana aici cu nesfarsita lui dragoste, mi-a spus atunci o vorba, care mi s-a infipt pana la radacina sufletului: „N-ai nici o grija, tu reusesti sigur!” Nu-mi puteam da seama de ce eram in stare si de ceea ce nu eram, dar in cuvantul dascalului meu aveam o increderea oarba. La examene – nu-mi amintesc mimica nici unui profesor din comisie; ochii mi-erau tinta la dascalul meu, care ma asista. Simplele lui inclinari din cap imi spuneau pe tacute biruintele. Cand s-au dat rezultatele generale, am avut sentimentul ca nu eu am reusit, ci domnul Spanesteanu!! Dar n-am uitat nici azi impresia de jale pe care ti-o faceau sutele de copii ramasi pe dinafara. Ii revad in amintire plangand in hohote spre poarta scolii, langa parintii amarati peste masura. Ei luau, saracutii, din nou drumul tarii, sa se piarda pentru totdeauna in anonimatul rural, de unde nazuisera sa se ridice. Stiam mai bine ca oricine viata crunta la care se reintorceau si de-as fi avut o putere, pe toti i-as fi oprit bursieri la Seminarul Central!Intaia deprimare dupa biruinta am trait-o tot acolo. Ca sa intru in viata cea noua, imi trebuia uniforma, carti si o multime de alte lucruri. Cu lista lor in mana, m-am asezat langa tata, razimati de zidul cald inca de seara de toamna. Vantul asvarlea peste noi frunze uscate din castanii bulevardului. Tata...
Nici o postare găsită